POEZII SI POETI

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum –?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim...

Elena Farago

De toamnă

Coboară iar toamna pe uliţa mea
Cu pasul uşor legănat
Prin palme ascunde comoară de stea
Din zare de cer adunat

În aer miresmele fac hore mari
Sărută şi cer şi pământ
Iar merele coapte-şi plec fruntea spre zari
Şi vezi o livadă plângând


E-un haos plăcut amalgam de culori
Şi vântul colindă voios
Când raze de soare tiptil cad pe flori
El faţa-şi ascunde milos


Sub vişin pe bancă m-aşez suspinând
Of, iarba e tristă şi ea
Iar zilele-aleargă de zor într-un gând
S-apropie iarna cea grea


Şi totuşi cu câtă splendoare şi fast
Se plimbă azi toamna pe-alei
Cu-alaiuri ce poartă pe umeri contrast
De verde si roşu-n condei

Aromă şi gust caruselul divin
De galben cât ţine zarea
Buchet de miresme pe cerul senin
Discret iţi i-a răsuflarea

Privirile-mi cad pe salcia verde
Şi-un gând se ridică mai sus
Pe aripi de dor azi sufletu-mi crede
Cuvântul ce-aşteaptă nespus



elena marin alexe

CROCHIU DE TOAMNA MARCEL CUPERMAN

Noaptea curge lin pe dealuri

Ca un fluviu de melasă,

Înecând sub negre valuri

Prunii grei de lângă casă.



Vântul nordic se abate

Peste vii scăldate-n ceaţă,

Alintând tăcute sate

Cu o tentă de dulceaţă.



Cad gutuile din ramuri,

Crapă pielea-n pergamute,

Greierii scăpaţi din hamuri

Cântă galeş din lăute.



La îngheţ nu iau aminte

Când se freacă fin pe burtă,

Dar în cântul lor se simte

Un regret că-i toamna scurtă.

Foarte frumos, Geta! Are ritmul poeziilor lui Toparceanu.

CINE AR FI STIU DE RADUN GABOR

S-a uscat gutuiul din spatele casei
ramuri neuniforme
văduvite de frunze și sevă
adiate de briza vântului de la miază-noapte
fructele lui
aveau formă de inimă
îmi amintesc
prima mușcătură
și de primul dinte de lapte căzut
fără durere
fără lacrimă
mușcam
încrezător
nu le simțeam strepezeala
sau frunzele care-mi rugineau în inima
lipită cu leucoplast
cine ar fi știut că toamna se poate cuibări
în gutuiul din spatele casei
și de acolo
rănile inimii mele
să-mi zacă într-un borcan plin cu dulceață
rătăcit undeva prin pivnița casei
…cine ar fi știut

EVADARE DE RADUN GABOR


Mi-am mustrat mâinile
pentru că
nu au știut să-ți dăruiască o floare
mi-am certat tălpile
pentru că
n-au vrut să-ți calce urmele
am certat ochii
pentru că
n-au știut să-ți distingă culorile
și toate visele
care nu au fost cu tine
mi-am cusut buzele cu fir de păianjen
pentru că
murmurul lor
nu a știut să-ți recite
cea mai frumoasă poezie de dragoste
am ferecat inima
într-un gând de iubire
ca ecoul iertării
să evadeze spre tine

CE MAI FACI

ce mai faci m-a întrebat
bine i-am răspuns
cât de neconvențional am putut
dând cu mâna la o parte gândurile negre
și șuvița de păr ce-mi încețoșa vederea

ne-am așezat apoi pe bancă
nu era tei copacul de deasupra noastră
așa că nici vorbă n-a fost de vreun sărut
doar o rază rătăcită de soare
printre frunzele galbene ale neteiului
mi s-a pus pe buze (fluture palid dintr-o lume cu fluturi nemuritori)
cu gust de scorțișoară și culoare de miere

aș fi vrut să nu mai plece
dar s-a ridicat alene peste coroana copacului
și s-a topit
ceară gălbuie
în soarele ce sta să apună

AMURGUL ALEZANDRIEI



pe zidul din spatele palatului cresc ochi galbeni
încercănați cu aur și azur
pisici negre lenevesc pe trepte
visându-se favoritele vreunei cleopatre

din cărți n-a mai rămas nici colbul
gânduri ieroglife încremenite în așteptarea apusului
mărturie stau că a fost ea
biblioteca

o rază cade oblic
peste trunchiul de bronz al ultimului faraon
fracturându-l în paradoxale emistihuri
cu cezura căzută într-o rână

pe când fluviul își duce apele clătinate în aval de istorie

penultima cadână din haremul sultanului de claudia minela



e cea mai frumoasă femeie
pletele ei plâng pe umeri de sălcii

dansează frenetic
rafale de sânge inundă creştetul pomilor, florile
pământul soarbe fiecare picătură
iubind-o ca un vampir
care-şi leapădă ultimul sărut pe buzele morţii

sânii ei ciorchini copţi
hrănesc guri însetate de beţie
dansează se învărte
se învârte în minţile lor cu picioarele goale
făcându-i puternici
din ce în ce mai puternici

penultima cadână îşi lepădă rodul în burţile hambarelor

gutuile
podoabe de aur
se aştern supuse la picioarele ei ca nişte lanţuri
încătuşând gleznele robilor scoşi la vânzare

se dăruieşte până la epuizare
până la înălţare
până când Sherezada
îşi începe povestea celor o mie şi una de nopţi
în palatul de cleştar
unde focul cerşeşte îndurare frigului
scâncind

Cuarţ fumuriu

Noiembrie se clatină pe trotuare,
seara s-a pitulat sub nişte perdele liliachii.
A joacă, mi-am făcut balansoar
dintr-un gând şi-o mirare.

Ştii,
cineva îmi spunea că putem muri repetat
şi apoi o să creştem viorii şi involţi,
că ne mai putem întâlni, când şi când,
conturul vechi,dormind încovrigat
sub alte porţi.

Din întâmplare,
cred că m-am rătăcit într-un cuarţ fumuriu.
Cineva mi-a promis că voi deveni iris
şi iată-mă piatră.
Aruncă-mă, aruncă-mă
până nu va fi prea târziu!

Sau nu,
mai bine ascunde-mă în buzunar...

Cu luciul meu de timpuri condensate
vei răsplăti
prea plinul leneş copt
pe carnea altor buze însetate.


copyright Adriana Lisandru
din volumul "De-a Baba Oarba"

„Adio” drepturile-şi cere”
by Lia Muresan

într-o toamnă ce-şi revărsa galben-arămiul
te-ai lăsat cuprins de o stupidă teamă
că puteam să-ţi curg prin vene prea alert
că sămânţa ajunsă în pământul inimii tale
încolţind putea creşte copac
cu crengi înflorite-n ochi
devenind pădure cu drumuri şi doruri
pe care nu le puteai şi
nu le puteam străbate
timpul s-a transformat
într-o funie cu noduri ciudate
neînţelesuri şi nerostiri
o teamă stupidă te-a cuprins
doar gândul uneori mai întreabă
„ce faci la ora când mi-e dor de tine”

aceeaşi teamă stupidă
leagă toate întâmplările
chiar şi arderile acelui noiembrie
de acest noiembrie
curs-au cinci unu trei...
„De ce să-ţi spun la revedere?
N-aş mai avea nici un motiv
„Adio” drepturile-şi cere”

despre eu… de Costel Macovei





cred ȋn mine, ȋn familie şi-n Dumnezeu

restul sunt staţii şi vehicole

ȋntâlnite-n drumul vieţii



ce-ar mai rămâne daca m-aş pierde

un nume răsunând a casă goală

prin care doar uitarea ȋşi mai ţese pânza

dar chiar dacă-s motorul vieţii mele

o maşină fără roţi e doar un monument de rugină

şi fără cei dragi sufletului nu pot rostogoli nici măcar o secundă

iar El e taina care pune ȋn mişcare acest motor

la care a adăugat şi roţi de nădejde pentru orice fel de vreme



ştiu că sună ciudat

dar toate cuvintele au drept la viaţă şi nu pot să renunţ

la casă, la motor, la taină şi la forţa care pune ȋn mişcare totul



ştiu că mulţi se vor supăra că nu am spus nimic de prieteni, de cunoscuţi, de rude

dar dacă cineva ȋşi ȋnchipuie că poţi rula toată viaţa printr-un tunel cenuşiu se ȋnşeală

fiecare dintre voi este parte a zilelor mele

cu detalii, lumini şi umbre, cu ploi repezite sau geruri muşcătoare

dar viaţa fără această alternanţă continuă

ar fi anostă, inodoră şi incoloră…



cândva…ştiu asta…o simt…va veni şi vremea când ȋl voi pierde definiv pe eu…

ȋmbrăcând haina eternului anonimat

pe aici va ninge în curând
by Lia Muresan

cerul s-a acoperit cu nori negri, vineţii,
copacii-s goi;
doar iarba şi-a păstrat verdele verii trecute.
tu ai plecat departe,
eşti tot mai departe...
va ninge în curând pe pământ
şi peste noi, cei rămaşi ca nişte umbre
în lumina rece.
mi s-a făcut dintr-odată frig,
am să fac foc în teracota veche,
voi asculta un lied
şi-am să aştept primăvara
ca să îmbrac cămaşa albă, din in,
ca odinioară.
dragul meu,
pe aici va ninge în curând.

una de care-mi fusese milă
by Lia Muresan

una, de care mi-a fost cândva milă,
şi-o mână caldă, omenească,
la nevoie i-am întins, neîncetat
ajutând-o să nu cadă...
-nu i-am pretins nimic în schimb,
însă-, ea şi-a râs în barbă,
şi-astăzi mila mea de altădată,
este mai mult silă-milă.
îmi spuse, deunezi, drept mulţumire
fiind scăpată din nevoi:
-" „dragă", nu te supăra,
nu-i vina mea că eşti o fleaţă,
fiindcă tu mai crezi în oameni,
în iubire...
şi-n prietenii ce ţin o viaţă!
te-ai înşelat amarnic în privinţa mea;
aveam un scop: nu că voiam „poziţia” ta,
dar, din prima clipă, îmi amintesc cât te-am invidiat,
şi cât mi-a fost de ciudă...
prea îţi mergea din plin şi, toate bine.
nu ţi-am cerut nimic, nicicând. tu singură mi-ai dat,
mereu, m-ai ajutat. cum de n-ai văzut, naivo, cât te uram,
şi nici teatrul ce-am jucat, pozând în fata bună,
până când încrederea ţi-am câştigat?!
apoi am făcut ca mine, că, asta-i viaţa, „draga mea”...
cum să mă-mpiedic în idei preconcepute şi cretine;
aveam un scop...
ei, bine, cum nu-mi mai eşti de trebuinţă,
de-acum nu te aştepta să dau doi bani pe tine,
pe binele făcut, sau... pe prietenia ta.
mai deschide-ţi ochii, „dragă”!
tu mi-ai fost precum o treaptă peste care am călcat,
mi-ai fost haină pentru ger...
acuma-s sus, mi-e cald şi bine.
treptele s-au şubrezit, haina, uite, s-a uzat...
haide, fugi de lângă mine, uită-mă,
„dragă”,
sper că nu te-ai supărat!?"

dacă sila-i cu temei, sau greşesc eu,
dragii mei, vă las pe voi să judecaţi,
fiindcă-n viaţă, nu-i aşa,
se mai întâmplă a cădea în plasă.
plasa unora, precum acea...
una de care-mi fusese milă cândva.

ţi-aş scrie cea mai frumoasă poezie de dragoste de Popa Radu-Andrei
...

aş scrie versuri despre tine pe toate zidurile
prin fiecare literă ar circula bucăţi din acest tăcut verb "a iubi"
s-ar prelinge pe lângă porţile cu afişe mari
unele sunt luminoase şi pâlpâie
precum ochii tăi atunci când facem dragoste
altele
sunt zgâriate şi zdrenţuite
ca un orologiu pornit prea devreme la întâlnirea cu timpul

aş scrie cel mai frumos poem pentru tine
l-aş înregistra pe un vinil special făcut pentru urechea ta
s-ar lovi atomii de sânge dintre noi cu viteza luminii
între florile din glastră şi frunzele căzute la colţ de stradă
e o simbioză tăcută
o iubire platonică strivită de roţi
un loc întreg pentru semafoarele pline de sentimente

printre strofe
aş picura pe ici pe colo
duzini întregi de poze mentale
sunt unele cu tine când zâmbeai aşteptând orele apusului
altele
cele mai colorate
se mulează pe retina mea
ca o pată orbitoare şi caldă
toate declaraţiile de dragoste s-ar strânge între două degete
oamenii ar muri instant
ar deveni îndrăgostiţi de femeia de la aprozar
de măturatoarea care fumează kent
de tipa încălţată cu bocancii roşii
de tine de părul tău ud
de ochii cenuşii maro negri verzui
de parfumul tău căzut peste piele ca o mânuşă de catifea

ţi-aş scrie cea mai frumoasă poezie de dragoste
aş începe din vârful degetului mic de la piciorul stâng
s-ar opri abia în ultimul vârf din părul meu sârmos de la atâta soare
ne-am închide unul în celălalt
ca o carte de versuri îmbrăţişată cu imagini
o editură s-ar dărâma privind minunea
am lua premii peste premii medalii de aur
toţi tâmpiţii ne-ar cita
melancolicii ar urla la iubita lor
de la etajul doi ar sări sinucigaşii cu ştreangul de gât
şi cu noi doi căzând din glastrele scumpe între frunzele toamnei

ţi-aş scrie cel mai frumos poem
mă doare pieptul dacă aş ţipa asta
un claxon de dacie mă sperie
un cerşetor plânge şi cere apă
un poliţist opreşte sonetul meu

întinse pe atâtea ziduri de bloc
am sărutat versurile cu amenda mototolită în palmă
un poem a încercuit
oraşul ăsta prea bântuit de gri

Părinții de Cezar C. Viziniuck




rup din inimile lor
bucățele cât să ajungă
pentru fiecare

ochii-s mai mereu umezi
de lacrimile copiilor

ne-au învățat să fim fericiți
dar ei de mult au uitat

de unde vine iubirea părinților
pentru copiii lor
nu vom ști niciodată
cum niciodată nu vom ști de ce
iarba e verde
cerul albastru
pământul negru

Nu scrie de radun gabor



Nu scrie

poezii de dragoste
dacă nu ai iubit cu adevărat
dacă nu știi cât cântărește o secundă de așteptare
tandrețea unei atingeri
sau durerea unui șuierat de tren pierdut în depărtare
nu scrie versuri de iubire
dacă nu-ți trec prin suflet
nu scrie nimic
orice cuvânt
s-ar transforma într-un bumerang care-ți lovește retina
vei orbi
cu inima plină de răni
părăsit de toți pescărușii
care odinioară-ți poposeau pe umeri
țipătul lor vor trezi bătrânul din golul oglinzii
vlăguit de lupta perpetuă a propriului gând
dacă nu iubești
nu scrie nimic
pentru că scrisul îți va fi doar urlet
pe cealaltă față nevăzută a lunii
…nu scrie

Povestea unui fulg de nea


de Elia David



Cica intr-o zi, demult,
De-aia-mi place sa ascult
Timpul, cand se-apuca el
Sa insire fel de fel
De-amintiri din vremuri duse,
Cica fu o iarna aspra
Care, insa, nu aduse
Nici un fulg. Ba s-a jurat
Sa n-aduca niciodat'.
Omul, unul oarecare,
Suparat nevoie mare,
Se trezi, la Dumnezeu,
Ca se roaga;
Bun ateu!

Dumnezeu nu sta degeaba
Niciodata.
Iti zic, treaba
Ti-o rezolva, daca stii
Cum sa-i ceri. Iar, daca nu,
Cumva, o rezolvi.
Tot tu!
Numai nu te apuca
Sa promiti ca te-oi schimba
Daca Cel Etern te-ajuta!
Fiindca in povestea mea
Iarna-i dreapta si urata,
Pe cand omul e frumos
La chip,
Dar cam mincinos.

Iata, deci, cum, intr-o noapte,
Omu'-aude niste soapte
Langa geam
Un fulg de nea
Batranel se sprijinea
De pervaz.
Un fulg, intaiul,
Dupa ce trecura ani
De fierbinti promisiuni...
-Dau averea la sarmani.
Dau flamandului mancare.
Toale groase cui nu are.
Iar, de mine, ce sa zic,
Nu m-oi da pentru nimic,
Fiindca, Doamne,
Sfant devin!

Mai mult, nu!
Nici mai putin!
Insa-ntoarce si Tu-n lume
Iarna,
Ca n-am chef de glume!
Fapt care se si-ntampla.
Dumnezeu
Il asculta
Si, ascuns sub un vesmant
De zapada, pe pamant
Cobori, smerit, la cel
Ce privea, prin batranel,
Iarna stramutata-n zare.

-Iarna e sau mi se pare?
Fulgul ii raspunse-ndata:
-Iarna, si-nca minunata,
Ca atunci cand te jucai
in nameti ori colindai
Pe la case de straini.
Dar, de ce, ma rog,...te-nchini?
-Fiindca nu imi vine-a crede.
Totusi, daca ochiul vede
Mintea, o sa-si dea ea seama
Cum sa risipeasca teama
Ca e, vai, o amagire...
Fulgi de nea, in strai subtire
Se-nsirau pe verticala,
Ca niste copii porniti
Avantati, in zori, spre scoala.
Alti fulgi mari, in straie grele,
Lunecau printre surcele
Si burlane inghetate,
Pana cand omul a zis:
-Toate sunt adevarate!
Si le merit - m-am rugat
Pentru asta!
-Minunat!
Ai aflat ca, daca ceri,
Nu trec multe primaveri
Si ai iarna.
Dar acu'
Sa vedem ce-ai promis tu!

Frumoasa poezie!

Da Mari si mie mi-a placut!

Zbor frânt" ,poezie scrisă în memoria Aurei Ion . ..Dumnezeu s-o odihnească!.".. Petre Violetta [/color]





























Aura Ion si Adrian Iovan
[/size]

Iesirea (Adriana Lisandru)

uneori oamenii trec prin tine

până rămâi cenuşiu



baltă în care nici mormolocii nu cresc



doar coastele-ţi pârâie

sub palma tăcerii



ah

ce

dor

de o piatră

aruncată cu sete

să te spargă-ntr-o mie de guri

urlătoare

într-o mie de ochi pe care să îi poţi închide

la timp







vine

târâiş



întunericul



să-ţi cresteze sărutul frăţesc

pe obraz





secunda miroase a labirint putred

aluneci în ea ca-ntr-un adăpost de război



auzi cum din poalele morţii

un fir auriu

se deşiră.

E ORA CÂND SE ÎNDOAIE PRUNII

E ora când se îndoaie prunii
de coada fluturelui orb -
Şi ziua când din când în când
un corb întunecă
năframa lumii.
E clipa când se ascunde un morb
în recea frumuseţe
a lunii.

E ora când se îndoaie prunii
de coada fluturelui orb,
când pleacă pentru
moarte unii -
Şi pomii liniştea o sorb
până în adâncul humii...

E ora când se îndoaie prunii!

DORU MACRIŞ

PIERDUTA MEA DIN VÂRSTELE FIERBINŢI

De când te clatini, boare de poveste,
Unduitoare iederă şi dor,
Dilemă-n ochi de fluturi nu mai este,
Ci împărat refuzul tuturor.

Atotstăpânitorul printre plante
În care arde lira unui zeu,
Cenuşa ta din stele delirante,
Unde te-am căutat zadarnic eu.

E toamnă şi-o culoare-n toate,
Pierduta mea din vârstele fierbinţi,
Sădind prin ramuri de singurătate
O rupere de cer şi de părinţi.

Şi-ai fi rămas pe vacuri doar nălucă
Din oboseli celebre să te smulgi,
Turnând în febra dorului de ducă,
Înfriguraţi de tine, nişte fulgi!

DORU MACRIŞ

noaptea asta e altfel. plânsă.
se agaţă cu amândouă infiniturile de tâmplele mele şi cade în gol...
în urma ei o lacrimă ca o dâră argintie.
numai bună de rană adâncă pe suflet.

"fluturii trăiesc doar o zi!"

plâng. pentru prima dată plâng interzis şi râd din suflet fără gratii.

- nu mă privi. sunt caraghios aşa şi timpul trece. îmbrăţişează-mă!
- dar praful de pe aripi?
- lasă-l! nu mai are importanţă dacă atunci când îmi mângâi aripile îmi ştergi zborul. oricum zborul fără tine nu mai are nici un rost.

te privesc. plângi. plângi şi râzi deopotrivă atingându-mi aripile oftând. sfâşii ştiai?
nici nu mai ştiu dacă dincolo de vis te-am cunoscut vreodată. nici nu vreau.
tremur. tremuri şi tu.
doi goi tremurând în noaptea care s-a sinucis. unul cu altul.
unul în altul. unul altuia. îmbrăţişaţi.

- iubitule... mâine?
- iubito ai uitat? repetă după mine...
"fluturii trăiesc doar o zi!"

"FLUTURII TRĂIESC DOAR O ZI!"

eu dac-am trecut pe lângă ziua aceea?

tăcere! se aude un glas de undeva. tac.
în noaptea asta se roagă Dumnezeu!
e prea multă linişte!!!!

(fluturii trăiesc doar o zi, Sandrina-Ramona)